Sări la conţinut

O poveste cu talc

Am descoperit in multimea de tweet-uri peste care imi arunc privirea zilnic, aceasta superba povestire, cu o concluzie cat se poate de adevarata. Iar aceasta concluzie se poate aplica nu doar in cazul lui Vladimir Putin, dupa cum autorul ne spune, ci tuturor liderilor/organizatiilor/natiunilor. Lectura placuta!

„A parable for Putin. Based on a true story.

By 
I was five and my cousins were 9 and 10. They were daring masters of life, they made the rules, and I was relegated to the role of a lame appendage. I would bring them apples and water; they would condescendingly take the treats from my hands, but wouldn’t accept me into their grown-up games. I was too little, they didn’t respect me; they looked down on me. Sometimes, they even roughed me up a little. Once, in the village, I became witness to their game: they would pull a piece of straw part of the way out of a giant haystack that stood in the yard, and would set it on fire. The straw would burn cheerfully and, just before all the other straws in the stack would catch the flame, my cousins would pull it out and extinguish it. It was so cool. I also wanted to play like this. I was horribly jealous, but I was little. I wasn’t grown-up enough for grown-up games, and I was allowed to watch but not participate. What did I do when everyone went back in the house? I took a box of matches and went out to the haystack. No one could tell me what to do anymore. No one could tell me that I was little. I was cool. I was just as cool as my older cousins. With humiliation and envy in my heart and matches in my hand, I was unstoppable. I pulled out a straw, lit it, pulled it out, and extinguished it. I was a grown up. I was tearing it up and my excitement only grew as I played. The straws lit up, one by one. I had everything under control. And then I didn’t pull the straw out in time, and the hay was suddenly ablaze. I watched the growing orange smear and still thought that the situation is under control and that nothing terrible is happening. When the flame had consumed about ten square feet and the speed of its spread started to scare me, the game didn’t seem quite as fun anymore. I decided to call the adults. I walked into the house and said first to my aunt: “I set the haystack on fire.” No one reacted. In the yard, the haystack was burning furiously. All around it were little village construction projects, and they were all wooden. It was a hot, dry, windy summer. It was only when my cousin ran into the house and screamed, “The haystack is on fire!” that everyone snapped to attention and ran outside to extinguish it: relatives, neighbors, passers-by. My cousins said I was a moron. Today, I understand that they also behaved like morons, and I was just happily, diligently mimicking them. I was five and I almost burned down half the village, but I remembered one thing forever: if you persistently kindle fires, there will come a moment when the whole fucking thing goes up in flames.” Sursa articol:http://www.newrepublic.com/node/118776

Transcendence

Transcendence e un film usor, cu toate ca pleiada de actori celebrii ii orneaza genericul. Un film de urmarit daca altceva mai „consistent” nu este de vazut. Un geniu care lupta sa creeze o utopie. Ceea ce nu este credibil pentru mine, este capacitatea unei masini, a unui super computer, a unei inteligente ARTIFICIALE sa capete caracteristici umane si sa lase „sentimentele” sa intervina impotriva calcului rece, matematic. Acest aspect al filmului nu este credibil din punctul meu de vedere nici macar pentru un film science – fiction.

Chiar daca sfarsitul a fost un pic dezamagitor, filmul care m-a atras cu prima scena: intr-o lume aflata in pragul unei noi epoci de piatra, lipsita de curent si tehnologie, unul dintre personaje ne spune: „internetul trebuia sa faca lumea mai mica”. Conform scenariului a micsorat-o pana la implozie, lasand rasa umana sa culeaga resturile, sa o luam de la capat, poate de data asta pe un drum mai bun.

Nu este un film pentru care sa va schimbati planurile, dar daca nu aveti altceva de facut, ii puteti acorda doua ore din timpul vostru.

Tributul

Pana in acest moment numarul victimelor avalansei produse in Everest a ajuns la 9. Noua vieti care au platit tribut muntelui. Orice iubitor de munte, de natura stie ca, din cand in cand, gigantii planetei isi cer tributul in sange. Este o regula de cand lumea. De cand stramosii nostrii se aventurau pe potecile inghetate cu blanuri pe spate si piei de animal pe picioare. E un tribut pe care oricine doreste sa se suie pe fruntiile uriasilor trebuie sa fie pregatit sa-l plateasca. Odihneasca-se in pace.

Ride on

rnrtrainZilele acestea un trist zvon a colindat internetul: starea precară de sănătate a lui Malcolm Young amenința viitorul trupei AC/DC. Citind aceasta pe net un fir rece mi-a trecut pe spate. Așa ceva nu se poate…Monștrii sacrii nu mor. Legendele nu încetează niciodată să ne umple sufletele de bucurie. Ieri, zvonurile au fost dezmințite doar pe jumătate de către Brian Johnson, solistul trupei australiene, Malcolm este, din păcate bolnav, trupa continuă, din fericire, să cânte.

Sper ca, măcar odată să îi mai văd în concert, înainte de a-și încheia cariera de dealears of rock and roll.

http://www.youtube.com/watch?v=RtMGoU9NcMo

 

Sursa imagine:www.fotocommunity.de

 

 

 

 

 

Noe

dinosaursAm văzut Potopul. Nu, nu, nu am avut vreo revelație, ci doar am fost la cinematograf si am vazut filmul în care Russell Crowe îl interpretează pe Noe. Cum nu am citit cartea nu pot spune dacă ecranizarea este fidelă sau nu. Dar pot spune că filmul este unul dozat cu acțiune, cu scene dramatice. Se încearcă pe alocuri să se dea câte un ghiont conștinței privitorului, asta pentru a nu se provoca istoria să se repete.
Este un film relaxant, pe care însă nu știu de ce a trebuit să-l văd cu ochelari de plastic pe nas. Titulatura de 3D este pusă doar a fi în ton cu moda, efectele 3D propriu-zise fiind atât de puține și fade încât au trecut neobservate.
Dacă vreți acțiune îmbrăcată în manta religioasă mergeți să vedeți Noe.

 

Sursă imagine: katyscanvas.blogspot.com

Suntem gata?

romania_1930În vâltoarea ultimelor evenimente din colțul nostru de lume, cu amenințări reci venind dinspre stepele răsăritene, o idee a fost rearuncată pe piață, pasată și rumegată, întoarsă pe toate părțile și lăsată în din nou în așteptare (deocamdată). Această copilă a timpurilor tulburi în care ne aflăm se coace de multă vreme în subconștientul colectiv al poporului nostru: unirea cu Republica Moldova.

O idee frumoasă, o idee romantică, o idee ce ne poartă cu gândul către perioada „de aur” a României, perioada interbelică. Dar este oare o idee plauzibilă în vremurile în care trăim? Este o idee a cărei punere în practică ne-ar aduce și alte beneficii, în afară de rectificarea unor nedreptăți istorice? Este o idee care ar avea un viitor cât de cât luminos sau ar fi o piatră de moară legată de gâtul unei țări care luptă din greu să se mențină deasupra apei? Entuziasmul ar fi un motor suficient de puternic să ne smucească din starea de luptă la limita rezistenței în care ne complacem de ceva vreme? Văzându-ne reuniți cu frații de peste Prut, am pune osul la treabă, am lupta pentru o țară mai bună? Sau ne-am lamenta în continuare, am cere ajutor, am aștepta de la alții, dar de data aceasta cu circa 3,5 milioane mai mulți? Entuziasmul patriotic ar fi suficient pentru ca România reîntregită să urmeze o cale a dezvoltării armonioase și a prosperității?

Aș fi foarte naiv să cred că așa ar fi. Mai degrabă problemele care macină fragila noastră societate s-ar acutiza, bugetul statului ar fi supus unor presiuni și mai mari, șubreda industrie ar intra in colaps incercând să acopere găurile din buget, numărul persoanelor care trăiesc la limita sărăciei ar exploda, România s-ar scufunda. Prin unire am importa o mulțime de probleme. Și nu cred că beneficiile ar compensa aceste probleme. Noi nu avem puterea economică a Germaniei din 1990, să putem pompa miliarde de euro în teritoriul nou alipit. De abia ne susținem pe noi, cei de acum.

Poate sunt cinic. Poate voi fi acuzat de lipsă de patriotism. Dar o vorbă îmi vine în minte în timp ce tastez aceste cuvinte: a muri cu dreptatea în mână. Asta ne dorim pentru țara noastră? Să murim cu dreptatea istorică de partea noastră? Desigur, „moartea” nu este o certitudine, dar premizele sunt destul de sumbre… Merită să riscăm?

 

Sursa imagine:datinisitraditii.wordpress.com

O adiere rece

russian_bear_by_neradzinsky-d30x0e1O adiere rece de la Est a străbătut întreaga Europă, chiar întreaga lume. Marele Urs de la răsărit s-a trezit după o lungă hibernare și a cuprins în îmbrățișarea sa plajele de la Marea Neagră. Restul lumii a rămas paralizat în fața acestei mișcări. Toți credeau că leșul fostului URS(S) este împăiat și numai bun de călărit de către investitorii occidentali. Acum, cancelariile vestice nu știu ce să facă în fața acestei desmorțiri neașteptate, în timp de business men-ii a căror singură preocupare este stoarcerea conturilor urmașilor lui Stalin, tac mâlc și privesc în direcția opusă. Poate, poate sancțiunile economice cu care se laudă unii lideri mondiali nu vor fi chiar pe bune.

Rămâne de văzut dacă apetitul Rusiei se va opri aici, sau, încurajat de victoria ușoară, va spori.

Sursa imagine:www.taringa.net